Câteodată se întâmplă să îmi pierd perechea șosetei, un cercel preferat, dar cel mai adesea pierd agrafele. Deși aparent nefolositoare, fiecare pierdere înseamnă o mică durere în plus și o scurtă căutare.
Apoi, am început să pierd persoane, suflete, suflete pe care le-am iubit mai mult sau mai puțin, suflete cărora le-am descoperit adevărata față mult prea greu și mult prea târziu. Intervine obișnuința. Știi că pierzi un prieten, dar lumea nu se oprește din loc. Te despărți de cineva, dar auzi oriunde enervanta replică: "are balta pește".
Dar.. ce faci când te pierzi pe ține însăți? Printre cărți neterminate, printre zâmbete și lacrimi false, între parfumuri și esențe, pintre minciuni. Printre măști, printre nopți nedormite, dimineți fericite și poezii. Între un Crăciun cu tine și unul fără tine. Ce faci când simți că tot ce ai fost înainte a rămas în trecut? Parcă vezi o altă persoană și totuși... tu ești. Ești acolo. Vezi din exterior totul și îți dai seama care a fost greșeală, că te-ai transformat în ceea ce aveai să urăști mai târziu, în el. Și culmea, tocmai la tine, acea persoană... acea persoană.. cum de s-au nimerit la tine toate defectele lui?
Nu știu ce magie neagră ai folosit, dar eu mă vreau înapoi pe mine.
